Aplicații ale storytelling-ului științific

Se spune că toți oamenii se nasc povestitori și că povestitul e parte a condiției umane, iar din această perspectivă orice carte și orice curs de storytelling ar putea părea inutile. De ce ar exista un curs care să ne învețe să facem ceea ce oricum știm din naștere?

Toate ființele vii știu instinctiv să se hrănească, dar asta nu a oprit omul să investigheze funcțiile de nutriție ale propriului său corp și să cerceteze apoi chimia alimentară, ca să se poată hrăni sănătos.

 

Deși există deja o „artă a povestirii”, care s-a dezvoltat spontan de-a lungul mileniilor, considerăm că suntem în momentul în care este necesară o știință a storytelling-ului care să explice de ce funcționează această artă și care să o ajute să exceleze.

Nici ghidul de storytelling (care poate fi descărcat gratuit de aici) și nici acest site nu sunt lucrari științifice, ci doar încercări ale noastre de perimetrare a storytelling-ului, ca știință, pentru a crea în mintea cititorului o imagine de ansamblu asupra interdisciplinarității domeniului.

Metoda „Povestitorul” (pe care v-o propunem) este însă o metodă științifică. Paradigma în care funcționează metoda „Povestitorul” se fundamentează pe constatarea că „povestea este traseul pe care omul primitiv a observat că-l urmează propria lui minte atunci când trece de la necunoaștere la înțelegere”.

Astfel, paradigma pe care s-a construit metoda„Povestitorul” postulează faptul că orice poveste are o învățătură (o înțelegere) pe care povestitorul o transmite ascultătorului, iar această înțelegere este ceea ce în storytelling numim „epifania majoră a poveștii”.

Din această paradigmă, rezultă cel puțin două căi de lucru:

• O cale constructivistă, în care clădim povești cu scopul clar de a livra în mintea ascultătorului o anumită înțelegere (epifanie). Iar această epifanie noi am stabilit-o de la început, de când am definit cadrul poveștii.
  Această cale își găsește aplicabilitate în educație, training, discurs politic, marketing și vânzări.

• O cale exploratorie, în care analizăm (ascultăm, privim etc.) poveștile pentru a le identifica elementele care le construiesc cadrul. Putem studia o operă de artă pentru a identifica „slăbiciunile” pe care artistul încearcă să le sublimeze după cum ne putem analiza propriile experiențe de viață spre a ne privi critic propriile epifanii. Această cale își găsește aplicabilitate în artă, în dezvoltarea personală, și (desigur) în psihoterapie, unde este deja utilizată.