Odată cu civilizația, o parte din „lupta fizică” a prădătorului numit om s-a mutat în planul ideilor, iar structura unui argument: atac, apărare, contraatac ne arată că, într-un anume fel, în cultura în care trăim, argumentarea chiar este război.
Într-o argumentare, argumentele construiesc practic cazul atunci când „avocatul” susține o anumită „poziție” sau „rezoluție”. Dar, la prima expunere de argumente, adică în faza de atac, avocatul rezoluției nu va intenționa să-și înfrângă pur și simplu oponentul, ci îl va provoca (sau manipula) să-și construiască apărarea pe anumite contraargumente pe care el să le spulbere în cea de a treia fază, contraatacul.
Storytelling în dezbateri
Prezența storytelling-ului în dezbateri nu e nici pe departe o constatare nouă. În 1981, în cartea „Reconstructing Reality in the Courtroom”, autorii (Lance Bennett și Martha Feldman) observau că, în pledoariile lor, avocații relatau evenimente, dar aceste evenimente nu erau prezentate obiectiv, ci cumva trecute prin subiectivitatea avocaților și împletite cu propriile lor experiențe de viață. („Interwoven, necessarily, are their own experiences and perceptions.”). Adică, așa cum arătăm și noi în ghidul Metoda „Povestitorul”, susținătorii unei „poziții” internalizează evenimentele ca și cum ar fi propria lor experiență, prezentându-le apoi în propria lor înțelegere.
Dar, strict în acest mod, „povestea” pe care „avocații” unei „poziții” o prezintă întru susținerea poziției rămâne înscrisă în paradigma „avocaților”. Experiența de viață a evaluatorului (a judecătorului, a ascultătorului etc.) poate fi distinctă de cea a „avocatului”, iar astfel „povestea implicită” care se construiește în mintea „judecătorului” poate fi diferită de cea pe care a intenționat să o relateze „avocatul”.
Mai târziu, în 1987, în articolul „Debaters as storytellers: Narrative perspective in academic debate”, autorii (Thomas Hollihan, Kevin Baaske și Patricia Riley) afirmau că utilizarea structurilor narative în construcția argumentelor le-ar permite părților unei dezbateri să iasă din propria paradigmă, să identifice abordări alternative și să-și sporească astfel repertoriul argumentativ. Adică, așa cum arătăm și noi în ghid, explorarea de către „avocat” a ethosului și a „lumii poveștii” din mintea „judecătorului” îi permite să apeleze simbolurile și arhetipurile potrivite pentru ca „judecătorul” să înțeleagă din relatare exact ce a voit „avocatul” să fie înțeles.
La sfârșitul anilor ’80, prezența storytelling-ului în dezbateri era deja un lucru cunoscut, acceptat și exploatat de cei care construiau argumente. Bartanen, în cartea „Application of the narrative paradigm in CEDA debate” spunea pur și simplu că „avocații” (părțile unei dezbateri) sunt naratori deoarece ei construiesc „povești concurente” prin care relatează idei și evenimente relevante pentru o anumită „arie tematică”.
Poziții critice
Între timp au apărut și poziții critice. Robert Gass, în „The narrative perspective in academic debate: a critique.”, atrage virulent atenția asupra faptului că narațiunii îi lipsește precizia necesară pentru a fi utilizată în dezbateri, mai ales în cele academice. Adică, lumea științei este obișnuită cu o anumită rigurozitate și precizie, iar povestea tinde să se abată de la această ingerință.
Desigur, Gass și ceilalți adversari ai storytelling-ului în dezbateri aveau o viziune asupra narațiunii influențată negativ de modul în care s-a scris literatura în secolul XX. Curentele literare în vogă în prima jumătate a secolului trecut, cum ar fi dadaismul sau expresionismul, în încercarea lor de a construi o literatură a iraționalului, prezentau povestea ca o călătorie către nimic, ca o explorare fără scop. Astfel, Gass atrăgea atenția că că storytelling-ul nu oferă linii directoare cu privire la modul de rezolvare a problemelor, că în storytelling condiționalitatea și contraplanul nu sunt riguros urmărite.
La o primă vedere, Gass ar avea dreptate. De altfel, ceea ce în mod curent este numit ca „arta storytelling-ului” este încă un domeniu experimental și oarecum confuz.
Pe de altă parte, storytelling-ul abordat științific, așa cum apare în lucrările lui Truby ori Harvey și cum este prezentat de noi în ghidul Metoda „Povestitorul”, se concentrează întâi pe „cadrul poveștii” și pe asigurarea unui plan cauzal pentru dezvoltarea condiționalității și pe existența unui raport dialectic între erou și oponent, pentru dezvoltarea precisă a contraplanului.
O altă observație critică a lui Gass este legată de faptul că storytelling-ul în argumentare tinde să simplifice lucrurile („complex policy issues appears to be somewhat fanciful”) și chiar dacă acest lucru ajută cumva audiența profană (neinstruită) să accepte mai ușor argumentele, la nivel academic sunt necesare standarde mai înalte.
Dar acest lucru este văzut în lucrarea citată mai sus a lui Thomas Hollihan mai degrabă ca un avantaj, Hollihan și coautorii considerând că argumentarea ar trebui orientată mai degrabă către „cetățeanul mediu”.
Iar acolo unde Gass insistă că nu ar trebui să-i deprindem pe elevi și pe tineri în general să argumenteze „ for the average citizen because they pay very little attention to policy issues”, realitatea ne arată că una dintre problemele discursului politic argumentativ este fix aceea că nu este adaptat nivelului cetățeanului mediu. Practic, utilizarea storytelling-ului în discursul politic este exact ceea ce este nevoie pentru ca mesajul politic să ajungă mult mai ușor la cetățeanul mediu.
De ce funcționează storytelling-ul în dezbateri?
E drept, argumentarea științifică impune o rigurozitate superioară celei practicate de storytelling, dar argumentarea structurată, de genul celei practicate în debate, cere niște abilități de gândire critică superioare cetățeanului mediu. Practicarea debate-ului dezvoltă aceste abilități, dar nu oricine este pregătit pentru a învăța să dezbată direct la acest nivel.
Gândirea pur rațională, utilizată în științe și debate, reprezintă un exercițiu care, deși este conștientizat de omenire încă din Antichitate, el tinde să se impună de abia de după Descartes. Storytelling-ul, pe de altă parte, imită procesul înțelegerii umane, așa cum se săvârșește ea în mod spontan în mintea noastră. Storytelling-ul științific încorporează, alături de lângă procesele raționale, intuiția și emoția.
S-ar putea spune că indivizii a căror minte poate discerne peste nivelul cetățeanului mediu nu au nevoie de storytelling ca să poată înțelege și opera cu argumente. Da, oamenii situați cognitiv peste nivelul cetățeanului mediu pot opera cu argumentare riguroasă științifică. O pot face, dar asta nu înseamnă că o vor și face în fiecare moment al existenței lor.
Dar, neurologic vorbind, structurile care fac storytelling-ul funcțional la nivelul cetățeanului mediu există și în creierele oamenilor de știință ori ale judecătorilor din tribunale. Astfel că storytelling-ul științific e eficient poate mai ales în cazul acestora.
Atunci când „avocatul” dorește să provoace o anumită înțelegere în mintea unui om deprins cu exercițiul gândirii raționale și cu cel al argumentației științifice, el își va construi argumente serioase și riguroase, pe nivelul de înțelegere al „judecătorului”, dar pe care le va restructura după regulile storytelling-ului, iar astfel succesul este asigurat!
