
Un amic mi-a semnalizat toamna trecută un articol legat de storytelling ce apăruse în site-ul Consiliului Europei.
În articol era vorba despre utilizarea storytelling-ului într-un proiect ce intenționa creșterea nivelului de conștientizare a problemei discriminării din Republica Moldova.
Oamenii au scris niște povești din care ascultătorul să poată identifica discursul instigator la ură și să empatiza cu peroanele discriminate pentru faptul că sunt infectate cu HIV.
Inițial, am aruncat o privire pe diagonală pe articol și apoi am citit una dintre povești. O găsiți aici. Am apreciat construcția corectă a poveștii, dar i-am răspuns amicului că articolul nu este despre storytelling, ci despre discriminare.
Despre ce era vorba în poveste
Tehnic vorbind, povestea aplică „in media res”, ceea ce noi în ghidul de storytelling pe care-l puteți descărca gratuit de aici am numit „artificiu narativ” (pag.197). Aparent, evenimentul declanșator al poveștii este fixat în momentul în care Tamara află că are SIDA, dar printr-un flashback aflăm că de fapt adevăratul eveniment declanșator s-a săvârșit cu câteva luni în urmă, când ginecologuil a controlat-o pe Tamara utilizând aceleași ustensile pe car ele-a folosit și la pacienta de dinainte. Povestea exploatează bine vulnerabilitățile Tamarei: sentimentul de vină și supraresponsabilizarea (care vin dintr-o stimă de sine scăzută) și care ne fac victime ale discursului instigator la ură. Personajul Tamara se relevă treptat, cu calități și defecte. Modul în care începe și ea la rândul ei să-și canalizeze ura pe Petre, soțul ei, construiește un bun profil al victimei discriminării, care devine la rândul ei agresoare.
Povestea e bună, ce să mai vorbim! Am citit un bun exercițiu de storytelling din cadrul unui proiect care, după cum spuneam, nu este despre storytelling.
Despre ce este vorba în acest articol
Și acum începe de fapt ceea ce vreau să spun în această postare. În pedagogie, se vorbește că ar exista trei tipuri de obiective educaționale: generale, intermediare și concrete. Și m-am întrebat unde intră storytelling-ul.
Obiectivele generale ar fi acelea care sunt cel mai aproape de scopurile educației, iar printre obiectivele generale ale educației se consideră a fi: formarea capacităţii de comunicare, formarea capacităţii de a preîntâmpina viitorul etc.
Obiectivele intermediare (sau specifice) derivă din cele generale și țin de particularitățile fiecărei materii. De exemplu, înțelegerea morfologiei și a sintaxei ar putea fi obiectiv specific (gramatică) ce vine în sprijinul atingerii obiectivului general al formării capacității de comunicare.
Desigur, atingerea obiectivelor intermediare (specifice) se realizează printr-o serie de „microobiective” sau de obiective concrete.
Obiectivele intermediare (sau specifice) sunt cele mai ușor de delimitat pentru că atingerea lor se reflectă direct în formarea de competențe, nivelul obiectivelor intermediare fiind cel mai ușor de relaționat cu nivelul competențelor.
Și aici intervine o mică observație. În dezvoltarea de ansamblu a ființei umane, nu toate competențele au aceeași valoare. E important pentru un om să aibă competența de a identifica stilul artistic al unei picturi și să nu confunde impresionismul cu cubismul, după cum sunt importante și competențele artistice. E important pentru un om să înțeleagă ce e o gamă muzicală și să poată distinge între muzica folclorică, rock și manele.
Dar, în funcție de paradigma în care se dezvoltă societatea, la un moment dat anumite competențe sunt mai importante decât altele. Mai mult de atât, anumite competențe au un caracter transversal, atât în procesul de educație cât și în cel al dezvoltării de ansamblu a omului. Înțelegerea cantității și a numerelor, înțelegerea morfologiei și mai ales a sintaxei și abilitatea de a lucra cu numere ori de a vorbi corect formează niște competențe transversale, necesare și în ale procese paralele. În fapt, dacă nu înțelegi numerele, nu poți face nici fizică, nici inginerie și cam nimic altceva. La fel cu gramatica.
Prin urmare, dacă educația vorbește despre obiective intermediare, cel mai probabil unele dintre acestea, având caracter transversal, sunt mai importante.
Concluzie proprie
Deci, unde intră storytelling-ul? Așa cum arătam și în postarea Dezvoltare personală prin Storytelling, storytelling-ul poate fi un instrument de dezvoltare personală, dar el este în primul rând e un instrument de dezvoltare naturală și poate mai ales de dezvoltare socială.
În opinia noastră, competențele date de storytelling ar trebui să fie rezultatul unor obiective intermediare ale educației. Mai mult, noi vedem aceste obiective ca obiective transversale, pentru că, prin obiectivele sale concrete, storytelling-ul dezvoltă gândirea critică, orientarea spre rezolvarea problemelor, adaptabilitatea și autocontrolul, imaginația, exprimarea personală și chiar managementul emoțiilor.
În opinia noastră, nu doar cadrelor didactice și trainerilor le sunt de folos competențele în storytelling, ci mai ales elevilor, iar în acest sens, împreună cu câțiva colaboratori minunați, vom lucra la documentația necesară aplicării unui opțional de storytelling în învățământul gimnazial.