Tonya Reiman face în cartea „Limbajul trupului” o observație incitantă, pe care am amintit-o și noi în ghidul de storytelling (ghid pe care îl puteți descărca gratuit de aici), observație pe care o prezentăm în citatul de mai jos:
„Vreme de peste un milion de ani, copiii le-au cerut mamelor mâncare, vânătorii au cooperat pentru a ucide animale de pradă, iar cândva un om i-a arătat prietenului său cum să facă focul – toate acestea s-au întâmplat fără ca un singur cuvânt să fie rostit”
Limbajul trupului, ca parte a comunicării nonverbale, e o realitate, iar noi trebuie să ținem cont de ea. Dar această comunicare nonverbală e de două feluri.
Comunicarea nonverbală naturală
Există o comunicare nonverbală naturală, care se bazează pe decodarea intuitivă a mesajelor, în afara oricărui context specific. Irenäus Eibl-Eibesfeldt, antropolog austriac, a observat că anumite expresii faciale, cum ar fi zâmbetul, apar inclusiv la copiii născuți surzi sau orbi, fără ca aceștia să le fi învățat de undeva. Chiar și Charles Darwin susținea că anumite gesturi ar fi înnăscute și nu învățate.
Psihologul american Paul Ekman de asemenea a confirmat că există expresii faciale, gesturi și mișcări care au aceeași interpretare, indiferent de comunitatea în care trăiește individul. Din categoria acestor expresii faciale, gesturi și a mișcări cu aceeași interpretare indiferent de context, Ekman a sintetizat lista emoțiilor fundamentale: frica, furia, tristețea și bucuria.
Comunicarea nonverbală culturală
Pe de altă parte, există gesturi, expresii faciale și posturi care au o semnificație distinctă în funcție de comunitatea în care se dezvoltă individul. Astfel, comunicarea nonverbală culturală putem spune că se face pe baza unor „limbaje” (coduri) învățate intuitiv de-a lungul vieții din mediul apropiat (de la mamă, din familie ori din grupul social).
Anumite gesturi pot avea într-o comunitate o anumită semnificație, iar în altă comunitate o semnificație diferită. De exemplu, degetul mijlociu ridicat în sus nu avea nicio semnificație în România de dinainte de 1989, dar a primit o semnificație obscenă după 1990, odată cu difuzarea la noi în țară a filmelor americane.
Comunicarea nonverbală naturală ne trădează
Averizam în ghid că dacă povestitorul vrea să spună o poveste în care a cărei epifanie nu crede, demersul său e sortit eșecului. El nu va reuși să transmită auditoriului ce are de transmis, ba, mai mult, îi va induce o stare de confuzie.
Dacă povestitorul nu crede în poveste, gesturile, expresiile facile, posturile și în general toate răspunsurile sale emoționale vor releva aslte adevăruri decât cele pe care va încerca el să le prezinte.
Limbajul trupului ne trădează atunci când încercăm să mințim, iar majoritatea oamenilor își cam dau seama când sunt mințiți. Acest lucru se datorează faptului că mintea noastră decodează comunicarea nonverbală naturală în mod automat și intuitiv. Atunci când suntem mințiți, chiar dacă nu ne dăm conștient seama de asta, simțim totuși că ceva nu este în regulă.
Asta nu înseamnă că nu există persoane care să poată minți fără să fie depistate ușor, dar pentru aceasta e nevoie totuși de o cunoașter eși de o înțelegere mai amplă a limbajului trupului.
Desigur, există o grămadă de programe de dezvoltare personală care ating și problematica limbajului trupului și care-i învață pe cursanți gesturi și poziții. Dar, din păcate, de cele mai multe ori rezultatele sunt de tot râsul. Am văzut cu toții politicieni pompoși care, în cadrul discursurilor, prezintă mecanic gesturi așa-zis persuasive.
